O altă zi ...normală?

Şi uite aşa a mai trecut o zi în calendar, o zi obişnuită din viaţa mea...De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nu ştiu cât de obişnuită ar fi, având în vedere că am început studiul intens pentru sesiunea minunată de sfârşit de prim an la Facultatea de Jurnalism. Practic, în momentul de faţă mă simt în rândul oamnilor conştiincioşi, care se apucă de învăţat mai din timp, şi nu sunt chiar leneşi şi delăsători, aşa cum sunt eu de multe ori...Îmi recunosc abilitatea de a recunoaşte acest lucru.
Trecând peste acest subiect, gingaş, ( în care am stat in faţa laptopului 6 ore, studiind) m-am gândit la o relaxare, şi anume o tură zdravănă de stadion. Metaforic vorbind desigur "o tură", căci toată viaţa mea m-am crezut o sportivă şi tind să cred că am un pic de înclinaţie( după un an de sport intensiv, box, acum 3 ani), căci am dus câteva ture bune. Am urcat destul de repede, spre aşteptările noastre( ale mele şi ale Iuliei, colega mea de apartament) în 135..de obicei aşteptam mai bine de 20 de minute acest autobuz enervant de nepunctual....Eram încântate că mergem la stadion, după un de repaos de vreo săptămână, dar dupa ce m-am aşezat bine pe scaun, mă uit în faţa mea, doi bărbaţi serioşi, care se uitau aşa insistent la noi, parcă ne numărau aluniţele( by the way, am şi foarte muulte). Cu feţele relativ încruntate, ne fulgerau câte o privire fixă, dupa care işi mutau privirea pe geam. Mi s-a părut ciudat, însă obişnuită de toate aceste "ciudăţenii" şi m-am pregătit să cobor din autovehicul. Am intrat încrezătoare în Stadionul Olimpia, din Vitan, si în micuţa noastră încălzire, îmi arunc cate un ochi să văd ce telespectatori mai sunt în tribune. De regulă sunt puştani de clasa a 8-a a 9-a, care pierd timpul şi nu ezită să facă diferite comentarii la adresa..să zicem..alergătoarelor..
Să vă zic ce m-a impresionat la un moment dat?
La scurt timp după ce am dat startul cronometrului şi am început alergarea, printre cuvinte, în discuţia cu Iulia, zăresc un om, un bărbat de aproximativ 40 de ani. Pe măsură ce mă apropiam în paşi alergători de el, pe atât de şocată puteam fi de curajul, si zămbetului lui vindecat. Acest om era handicapat, sau a avut un accident foarte grav: picioarele i se interesctau, iar sprijinul lui era într-o cârjă bine construită, masivă; axa corpului era total deformată, iar mobilitatea era .....enorm de scăzută. Condiţia lui era deplorabilă, însă mândria şi voinţa extraordinară cu care păşea pe pista de stadion m-au impresionat mult...susţinute de zâmbetul lui curajos.  În secunda doi, m-am uitat la Iulia, si i-am zis: " Ai văzut tipul ăla care era, cred, handicapat?"...."Da Roxi....Jesus...!". Se citea în privirea lui că îşi dorea probabil să fie coleg de pistă cu mine si Iulia, dar....

Mi-am continuat turele, până când am obosit şi am plecat spre casă. Când totul părea normal, pe lângă frica mea de controlul in autobuz( neavând credit destul pe card pentru 2 persoane, si chiar nu îmi doream o amendă) mă uitam obosită pe geam si îmi aminteam de acel om. Deveneam din ce în ce mai conştientă că fericirea constă în lucruri simple, dar mai ales în sănătate. E mare lucru să conştientizi că trăieşti, că mergi pe picioarele tale, că poţi înfrunta singur lumea...că poţi face orice, orice vrei.
 Când am ieşit de la metrou, un alt om, negru, urât, dintr-o altă frecvenţă mintală, zăcea pe jos, pe marginea trotuarului, şi făcea nişte gesturi absolut absurde, parcă mătănii, sau nu ştiu ce naiba, dar era nervos şi ţipa în acelşi timp, foarte neîngrijit si vulgar...îndrăznesc să mă uit la el, şi când s-a uitat şi el la mine, pentru o clipă se calmase dar, mi-am dat seama că am fost doar o virgulă pentru el, pentru că începuse din nou cu ţipetele....Nu am fost aşa speriată, dar tot mai uimită de societatea asta, de oameni şi întâmplările astea aşa ciudate.

Ce linişte în camera mea faţă de agitaţia de afară unde e.....e....Bucureştiul..
Chiar îmi ziceam în gând, după ce văzusem acest om de pe stradă, ieşindu-şi din fire..." Frate, parcă am trăit în peşteră...încă nu m-am obişnuit cu toate astea???...bine că mai am timp".
Într-un sfârşit ajung acasă frântă, îmi torn un litru de apă în pahar şi dau pe gât.
Mă relaxez un pic pe net, dupa mă pregatesc de un duş mult aşteptat:)

M-am liniştit, am revenit în camera mea, unde este bine..."linişte şi pace".............

Realitatea tristă...

Stropii de transpiraţie deja curg pe noi, iar parcă apa îngheţată de la chioşc tot  nu face faţă căldurii insuportabile.  Temperaturile caniculare ne-au luat prin surprindere, iar tot mai multe persoane, majoritatea bătrâne, devin victimele acestei devreme veri.

O plimbare în parc, pentru unii este plăcută, însă o plimbare în căutare de hrană, prin oraş, este un chin pentru alţii. Oamenii străzii sunt acei defavorizaţi care au avut de suferit iarna trecută, însă se pare că nici vara aceasta nu este mai torelantă cu ei.  În orice oraş îi vezi, dar te simţi neputincios, sau pur şi simplu treci pe lângă ei nepăsător, însă ei sunt singuri pe lume şi un singur covrig, sau o pâine ar însemna pentru ei o adevărată masă copioasă.

Societatea evoluează rapid, oamenii se schimbă rapid, la fel şi vremurile. Poate au greşit mult în viaţa şi nu au fost tocmai buni credincioşi, poate au neglijat  "legi" vitale ale vieţii si nu au respectat întru totul regulile importante, uneori nemiloase ale societăţii. Posibil legea nu a fost de  partea lor, şi-au pierdut case sau au fost înşelati, nu avem noi dreptul să judecăm. E vorba de oameni ai străzii, care, deşi nu cerşesc, unii capătă reputaţia de cerşetori. Mulţi nu îşi pot permite un trai decent, pe când alţii aruncă bani pe maşini, călătorii şi bijuterii scumpe. Lumea în care trăim e o realitate crudă atunci când ieşi pe strada şi vezi cum o femeie, un batrân, o familie traieşte acolo şi strada e “căminul” lor. Poate lipsa unui picior, boli grave sau incapacitatea mintală este cauza pentru care aceştia tot pe stradă rămân, iar trecătorii sunt “medicii” lor.