Începe anul şcolar, pentru cei ca mine..la facultate. Deocamdată stau în Focşani, nu pot să mă bucur şi eu de prima zi de anu' II pentru că nu am chirie şi deh...tre' să stau pe acasă o perioadă. E gol, lumea pleacă ba la Iaşi, ba la Bucureşti.. Încep să mă simt ca o singuratică tristă închisă în camera ei care nu are cu cine ieşi. Acum cred că este ocazia mea să îmi termin cartea pe care am început să o citesc pe la jumătatea verii, iar ajunsă acasă, nici că am mai răsfoit-o. A fost mai distractiv să ies şi să pierd nopţile cu prietenii mei.
Aşa multe "chestii" frumoase am făcut vara asta, aş avea cu ce să mă mândresc, dar acum sincer, parcă m-a copleşit solitudinea asta de început de an şi .....nu mai am chef.
Vara asta, am învăţat multe, despre oameni. Cele doua luni în Italia, mi-au aratat că foarte greu poţi avea încredere în cineva. E uşor al naibii să fii dezamăgit. M-am trezit cu o plata enormă pe un contract ce îmi poartă numele, circumstanţele fiind de aşa natură încât nu am scăpare, decât să plătesc o factură de care nu sunt responsabilă. Acest fapt mă induce într-o stare deloc corespunzătoare mie şi mă enervează...nu e corect. N-am chef să mă plimb prin tribunale, instanţe, etc...iritant de nedrept.
Trag adânc aer în piept şi încerc să mă gândesc la momentele frumoase...că am avut multe. Cine credea că avea să ajung eu în Barcelona? Minunata senzaţie doar când mă gândesc. "Mai ştii cum ne plimbam în port, era aproape apus, pescăruşii parcă ne cântau, iar eu încercam să îi imit? Am căutat o terasă să mâncăm, apoi ne-am hotărât să o lăsăm baltă şi să ne aşezăm pe jos în port, lângă mare şi să o privim." Un filmuleţ amuzant şi luung a imortalizat acel moment. Asta îmi vorbeşte sufletul când îmi amintesc de ea...de frumoasa Spanie, de Barcelona. Statui, artişti de stradă, mâncare bună, locurile nemaivăzute şi oameni de toate felurile mi-a făcut şederea în Barca un "concediu grandios". Gradios şi binemeritat.
Am venit acasă. Mult aşteptatul "acasă", mă aştepta şi el. Pe cat de frumos a fost să îmi revăd "oamenii" pe atât de greu a fost despărţirea de ei. Îmi plăcea când mergeam pe undeva să jucam Monopoly, sau pur şi simplu să facem o plimbare până la Mc. Poze, râsete, plictiseală, jocuri, amintiri...de toate ne-am bucurat. Fiecare începe acum o altă viaţă, un alt drum, pe care mie îmi este cam greu să îl accept...vreau şi eu să plec undeva...nu să fiu lăsată...acasă.
Ai mei sunt bine, muncesc... mama a fost acasă câteva zile...ce frumos, a fost, ne-am simţit. Acum parcă s-a sfârşit povestea, fiecare şi-a reluat "poziţia".
În fine, cred că totul are să fie spre bine...Cred că este nevoie de puţină răbdare. "The power", trebuie să mă ajute cumva...urgent.
Bine aţi revenit la şcoală!
