Cum se zice: "na că o făcui şi pe asta"..Heh, iacătă că am terminat şi cu sesiunea pe semestrul 2 din anul I, şi mă simt oarecum uşurată, că, vizavi de ce vorbeam cu mama pe mess acum puţin timp, pot spune că schimb şi eu prefixul şi o să trec finally în anul II. Îmi încep postarea cu această informaţie, deşi s-a petrecut de ceva vreme, pentru că mă uitam la rezultatele de bac de anu' ăsta şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am trecut de el...cu bine. Oh, teribil. Nu foarte multă lume, dar îndeajuns ştie că de doi ani continui să fiu anul I la facultate..(din motive psihologic şi tehnic personale)..aşa că mă aşez frumos pe scaun şi îmi continui "versurile" pe acest minunat blog. Sunt în vacanţă, iar asta mă bucură enorm...dar..parcă..nu e chiar aşa cum mi-aş fi dorit eu..
Zgomotul căăăălduros, canicular al oraşului, mă trezeşte morocănoasă fiecare dimineaţă, gen 13:00, 14:00.. mă duşuiesc repede, apoi îmi încep programul meu "incărcat, plin de activitate":))...E caaald, exagerat de cald, iar acest lucru îmi dezamăgeşte aşteptările în privinţa unei activităţi constructive.. uite cum stau bine mersi şi mă relaxez mai mult sau mai puţin satisfăcător în pat şi desigur pierzând şi puţintel vremea pe facebook. Acele lungi conversaţii cu..EL s-au dizolvat în mesaje off-line si apeluri de telefon la săptămână, din cauza proastei reţele şi probabil a neintersectării noastre pe internet..Îi mai scriu un cuvânt, două, după care logic, plictisită, mai dau un scroll down de la mouse, în speranţa că oi găsi ceva nou pe facebook, iar rezultatul, desigur, mult aşteptatul nimic.
Vara asta este o perioadă de cumpănă, atât pentru mine, cât şi pentru ţară observ....Ce naiba se întâmplă cu noi nu ştiu...oricum politica deşi mă plictiseşte, mă interesează, pentru că face parte din viitorul meu ca jurnalist..Pe partea cealaltă, adică eu..nu ştiu...stau şi mă gândesc că sufletul meu e păcălit de sentimente care îmi flutură prin stomac, dar care mi se întorc înapoi în conştiinţă. Dinstanţa îmi face rău, dar prezenţa şi mai rău..Printre sentimentele mele, la baza lor, am observat că stă un gram de raţiune, care este ca un wake up call şi mă trezeşte subit la realitate. Nu mi le pot controla uneori, iar asta mă enerveaza la culme...daa..ele, sentimentele, pentru că nu ştiu ce vreau, nu ştiu unde să ma duc, nu ştiu cum să ma port...Poate doar un lucru îmi este clar: incapacitatea de a face ceva în această luptă cu...mine. Sună absurd dar, mă zbat între realitate şi dorinţe, aşteptări, iar acest lucru nu îmi aduce nimic liniştitor sufletului meu. Fiecare zi mi-o petrec cu gandul la EL, dar nu e aici...ştiu că se gandeşte la mine, că ma iubeşte, că poate mă mai doreşte..dar..acel EL de cândva...nu mai există...iar eu, stau şi plâng, gândindu-mă că optimismul si dispoziţia mea bine construite, nu şi-au făcut efectul. Inabordabil gândul de a mă schimba...şi dacă da, oare cum, oare cum ar trebui??
Nu ştiu să îmi dau multe răspunsuri, doar întrebări absurde...care, mă macină pe interior...
Încerc totuşi să fiu optimistă, pentru că mereu există o voce "în fundal" care mă alintă şi îmi zice GO ON!!!... şi mama care mă călăuzeşte şi mă aşteaptă acolo la ea, cu braţele deschise si cu iubirea ei după care tânjesc de atâta timp...să o simt...
Şi uite aşa, revin la normal: încerc să mă relaxez bine bine pe scaun, să trag puţin aer în piept şi să mă las purtată în mintea mea..Poate mai scriu o postare, mâine...
